Despagubiri pentru accidente auto!

Angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate în urma producerii unor accidente rutiere soldate cu decesul sau cu vătămarea corporală a victimei se circumscrie legislaţiei specifice din materia asigurărilor (Legea nr. 136/1995 şi Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011), dar si legislatiei civile si penale.

Ce sume pot fi solicitate cu titlu de despăgubire de la asigurător, în ce situaţii şi în ce limită?

Este bine de ştiut că legislatia mentionata instituie posibilitatea acoperirii prejudiciului prilejuit de producerea unui accident auto de către asigurător, în situaţia existenţei unei poliţe de asigurare valabilă privitoare la automobilul implicat în accident.

Legea nr. 136/1995 condiţionează acordarea de despăgubiri de către asigurător de existenţa unui contract de asigurare şi stabileşte expres că despăgubirile acordate de asigurător cuprind „sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată”, despăgubiri care se vor acorda atât în caz de vătămare corporală cât şi de deces.

Reţinând prevederile Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011, observam că despăgubirile care pot fi acordate vizează atât pierderile cu caracter patrimonial cât şi pierderile cu caracter nepatrimonial (prejudiciul moral).

Cât priveşte limita maximă a sumei care poate fi acordată, aceasta va fi menţionată în conţinutul poliţei de asigurare, Ordinul nr. 14/2011 reglementând un plafon maxim general de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, pentru unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.

În situaţia în care valoarea prejudiciului depăşeşte plafonul maxim specificat în poliţa de asigurare, diferenţa până la concurenţa valorii pierderii suferite va fi suportată de către autorul accidentului.

Trebuie menţionat şi că asigurătorul va fi obligat la despăgubiri şi în cazul în care cel care a produs accidentul este o altă persoană decât titlularul poliţei de asigurare referitoare la automobilul implicat în accident, singura excepţie reprezentând-o situaţia în care automobilul respectiv nu este identificat.

În elaborarea Legii nr. 136/1995, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care accidentul auto este produs de un automobil care nu era asigurat.

În raport de prevederile art. 61 din Legea nr. 136/1995, reţinem că în ipoteza menţionată mai sus, cât şi în situaţiile în care autorul accidentului nu este identificat, sumele acordate cu titlu de despăgubiri vor fi plătite de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, un eventual litigiu în acest sens urmând a fi îndreptat împotriva administratorului Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.

Alte cazuri care exonerează de răspundere asigurătorul sunt regăsite la art. 27 din Ordinul nr. 14/2011 şi vizează forţa majoră, culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, culpa exclusivă a unei terţe persoane şi, bineînţeles, situaţia în care la data producerii accidentului nu exista încheiată o poliţă de asigurare valabilă.

Reţinând conţinutul aceluiaşi art. 27 din Ordinul nr. 14/2011, observăm că despăgubirile acordate de asigurător nu acoperă „cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului” şi nici „cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului”.

Care sunt mijloacele legale prin care putem solicita acordarea de despăgubiri?

Din analiza normelor de drept comun care reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie, coroborate cu legislaţia specifică din materia asigurărilor, constatăm că persoana vătămată ca urmare a producerii unui accident auto are două posibilităţi legale prin care poate solicita acoperirea prejudiciului din partea asigurătorului:

Prima modalitate ar fi formularea unei acţiuni civile împotriva asigurătorului, acţiune întemeiată pe normele de drept comun care guvernează răspunderea pentru fapta proprie şi materia contractului de asigurare, completate cu reglementările regăsite în Legea nr. 136/1995 şi Ordinul nr. 14/2011. În eventualitatea unei astfel de acţiuni, persoana care a cauzat accidentul va fi la rândul său parte în proces, având calitatea de intervenient forţat.

Menţionăm că, deşi art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede conceptarea obligatorie într-un astfel de litigiu a persoanei care a produs accidentul, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii, între făptuitor şi asigurător nu este aplicabilă regula solidarităţii, ci mai curând un principiu al subsidiarităţii răspunderii celui dintâi faţă de cel de-al doilea, asigurătorul urmând a răspunde în limitele poliţei de asigurare, iar făptuitorul pentru ce depăşeşte cuantumul acesteia. De altfel, angajarea răspunderii făptuitorului pentru valoarea care depăşeşte limita poliţei de asigurare a constituit raţiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea conceptării acestuia în litigiu.

Sintetizând cele expuse, apreciem că în situaţia formulării unei cereri în justitiţie în vederea acoperirii prejudiciului, persoana vătămată va chema în judecată atât asigurătorul cât şi asiguratul, acesta fiind cadrul procesual corect şi complet. Cu toate acestea, în jurisprudenţa instanţelor de judecată au existat şi situaţii în care litigiul s-a desfăşurat exclusiv împotriva asigurătorului, cauza finalizându-se cu obligarea acestuia din urmă la acoperirea prejudiciului produs, cu condiţia ca valoarea sa să nu depăşească plafonul maxim din poliţă.

Bineînţeles că normele legale permit şi formularea unei acţiuni în răspundere exclusiv împotriva persoanei care a produs accidentul, întemeiată pe prevederile Codului civil privind răspunderea civilă delictuală. Precizăm că o acţiune formulată împotriva asigurătorului este mult mai eficientă, gradul de solvabilitate al acestuia fiind net superior faţă de cel al făptuitorului.

Notăm şi că în situaţia existenţei unui dosar penal în care a fost pusă în mişcare urmărirea penală împotriva autorului accidentului, partea vătămată care a sesizat instanţa civilă poate să renunţe la judecata în faţa acesteia şi să se constituie parte civilă în dosarul de urmărire penală.

De altfel, o regulă de bază care guvernează litigiile din materie, consfinţită de Codul de procedura penala. este aceea că în situaţia în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva făpturitorului, soluţionarea litigiului civil va fi suspendată până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale.

Demersul suspendării nu constituie o măsură care intervine de drept, ci aceasta are un caracter voluntar şi facultativ, fiind dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţii interesate şi numai în situaţiile în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare.

O altă caracteristică a cererilor în justiţie formulate în vederea perceperii de despăgubiri în materia accidentelor auto o reprezintă scutirea acestora de plata taxei de timbru.

Dispoziţiile OUG. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru stabilesc că sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la: „cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea”.

O a doua modalitate prin care se poate solicita acoperirea prejudiciului cauzat de accident are un caracter non litigios şi presupune sesizarea asigurătorului cu o cerere de despăgubire. Procedura este reglementată de prevederile art. 35 şi următoarele din Ordinul nr. 14/2011.

Astfel, persoana prejudiciată va formula o cerere către asigurător sau către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, după caz. Asigurătorul are obligaţia de a soluţiona cererea formulată în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie în sensul aprobării solicitării, printr-o ofertă de despăgubire, fie în sensul notificării motivelor pentru care cererea nu a fost aprobată.

Dacă în termen de 3 luni de la avizarea dosarului, asigurătorul nu a notificat solicitantului motivele respingerii cererii, asigurătorul este obligat la achitarea sumei respective. Menţionăm şi că plata efectivă a despăgubirilor se va realiza în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document justificativ, însă înăuntrul termenului de 3 luni menţionat mai sus. De asemenea, dacă termenele menţionate de art. 35 şi 36 din Ordinul nr. 14/2011 nu sunt respectate, solicitantul va avea dreptul la penalităţi în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

Observăm că procedura regăsită la art. 35 şi următoarele din Ordinul nr. 14/2011 oferă anumite avantaje persoanei vătămate, în comparaţie cu procedura litigioasă, materializate în durata relativ scurtă a acesteia dar şi în posibilitatea perceperii de penalităţi de întârziere de către solicitant, în situaţia în care asigurătorul nu respectă termenele de soluţionare sau de plată.

Sesizarea instanţei de judecată de către partea vătămată cu o acţiune în răspundere împotriva asigurătorului nu este condiţionată de parcurgerea procedurii expuse mai sus, dreptul la acţiune putând fi exercitat independent de formularea unei cereri către asigurător. Menţionăm că în situaţia în care solicitantul nu a uzat de procedura reglementată de Ordinul nr. 14/2011, acesta nu va mai putea solicita instanţei judecată acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 37 din acelaşi act normativ.

Dacă în raporturile născute din contractul de asigurare dintre asigurat şi asigurător operează un termen prescripţie special de 2 ani, în ceea ce priveşte dreptul persoanei prejudiciate de a solicita acordarea de despăgubiri pentru accidentul produs, operează termenul de prescripţie de 3 ani.

Pentru informatii, ne puteti contacta prin formularul de contact, la numarul de telefon 0787.822.100 sau pe adresa de email office@iuliablaja.ro